Ar trebui NATO să joace un rol mai politic?

Espen Barth Eide este directorulDepartamentului pentru Politici Internaţionale al InstitutuluiNorvegian de Afaceri Internaţionale din Oslo.

Frédéric Bozo este profesor la Universitatea dinNantes şi cercetător principal asociat la Institutul francez derelaţii internaţionale din Paris, unde se specializează înrelaţiile transatlantice.

Dragă Frédéric,

Acum când drama trans-atlantică privindIrakul pare să fie depăşită, este momentul pentru o dezbatereliniştită despre viitorul relaţiilor dintre Europa şi America deNord şi rolul NATO în cadrul acestora. Remarcile cancelaruluigerman Gerhard Schröder la conferinţa Wehrkunde,desfăşurată în februarie la München, şi comentariile generate deacestea pe ambele maluri ale Atlanticului au deschis discuţiadespre rolul Alianţei în prezent. Acesta este un lucru bun,deoarece este în interesul tuturor ca această dezbatere să fietransparentă, cu perspective largi şi constructivă. Relaţiiletrans-atlantice în secolul XXI vor fi în mod evident diferite decele din a doua jumătate a secolului XX. Dar „diferite” nu trebuieînţeles ca „mai rele”.

NATO este o alianţă de succes intrată într-o criză de identitate,din care nu va ieşi, probabil, prea curând. Aceasta nu este,desigur, prima dată când Alianţa îşi pune întrebări privindraţiunea sa de a fi. Retragerea Franţei din structura militarăintegrată a NATO în 1966 a reprezentat un moment similar deosebitde important, care a condus un an mai târziu la elaborareaRaportului Harmel privind Sarcinile Viitoare ale Alianţei.În urmă cu 15 ani, dezintegrarea Tratatului de la Varşovia şicolapsul Uniunii Sovietice au declanşat o dezbatere asupranecesităţii menţinerii unei alianţe politico-militare care săunească Europa şi America de Nord. Dezbaterea a condus la deciziaprivind „ieşirea din aria tradiţională” (pentru a nu ieşi din joc)ceea ce a făcut ca Alianţa să fie angajată, în cea mai mare parte aanilor 90, în trei mari proiecte, aflate la intersecţia dintresfera politică şi cea militară. Acestea au fost operaţiile demenţinere a păcii şi întărire a păcii din Balcani, pregătirea unuinumăr de state central şi est europene pentru aderarea la NATO şi,prin extensie, la comunitatea trans-atlantică, precum şi asigurareaunui forum care să dea un răspuns coordonat în cazul evenimentelordin Rusia. Combinat cu garantarea continuă a securităţii, acestlucru a oferit, timp de mai mult de un deceniu, un răspunssatisfăcător la întrebarea „de ce NATO”. Totuşi, trebuie remarcatcă toate cele trei proiecte au fost legate direct de continentuleuropean, într-un climat de interes american neîntrerupt pentruscena securităţii europene.

De aceea, întrebările privind scopul NATO au fost generate maimult de lumea post 11 septembrie decât de încheierea războiuluirece. Totul a început cu campania din Afganistan, deşi aceasta nu acreat nici un dezacord la interiorul NATO. Dimpotrivă, aşa cumarăta cotidianul francez Le Monde, noi toţi „am fostamericani” atunci. Problema era mai curând una a sentimentului deirelevanţă. Având în vedere că NATO a invocat articolul 5 pentruprima dată în istoria sa pentru a răspunde atacurilor din 11septembrie, discursul american care susţinea că „misiunea defineştecoaliţia” era total diferit de ceea ce atlanticiştii europenidoreau să audă. A durat aproape doi ani până când NATO s-a implicatmajor în Afganistan. Acel moment a urmat după criza irakiană şidezacordul profund privind atât rolul NATO în apărarea Turciei, câtşi legitimitatea războiului însuşi.

Tonul dezbaterii s-a schimbat radical de atunci. Nici Washingtonulşi nici vreo altă capitală europeană nu doresc să repeteexperienţele din ultimii doi sau trei ani. Recenta vizită apreşedintelui George W. Bush şi a secretarului de stat CondolezzaRice în Europa – precum şi felul în care au fost primiţi – aevidenţiat o dorinţă comună de a demonstra unitatea şiangajamentul. Dar dincolo de expresia bunăvoinţei, detaliile unuinou „consens” rămân neclare.

Alianţa trebuie să devină din nou un forumal dialogului deschis privind aspectele majore în care urmează săse angajeze

După părerea mea, provocarea actuală aredouă paliere. Primul este de a face o evaluare realistă a roluluiAlianţei în noile circumstanţe politice. Cel de al doilea este de arepolitiza Alianţa, în loc să-i permită să se atrofieze atât demult încât să rămână doar cu puţin mai mult decât o „trusă descule” militară.

Evaluarea privind rolul NATO trebuie săpornească de la recunoaşterea faptului că peisajul politic alEuropei s-a schimbat fundamental. Astăzi, Uniunea Europeană este unactor legitim al securităţii internaţionale. Într-adevăr, o UniuneEuropeană din ce în ce mai ambiţioasă adaugă în continuarecapacităţi militare la trusa sa de scule „soft-power”. Multe dintreviitoarele dezbateri trans-atlantice între Uniunea Europeană şiStatele Unite vor avea loc pentru simplul motiv că agenda trebuiesă fie mai largă decât cea pe care o poate oferi forumul desecuritate mai tradiţional al NATO. Multe dintre aspectele cheieale agendei internaţionale actuale – controlul asupra presupuselorambiţii nucleare ale Iranului, planurile de a ridica embargoulpentru livrarea de arme Chinei şi necesitatea de a ajuta Africa săiasă din cele câteva crize complexe ale sale – solicită o abordaredin mai multe unghiuri, iar atlanticiştii trebuie să înceteze sămai critice acest lucru. Încercările de a folosi NATO pentru atempera ambiţiile politice ale Uniunii Europene sunt sortiteeşecului. Încurajarea dezvoltării politice a Uniunii Europenesimultan cu stabilirea unui parteneriat de securitate vibrant cuNATO este calea care trebuie urmată. NATO va avea încă destule defăcut. Alianţa rămâne cel mai logic forum pentru tot, începând dela coordonarea instrumentelor militare şi terminând cu dezbatereaîntre cei doi pilieri de securitate ai occidentului privindprovocările comune de securitate. Mai mult decât atât, NATO trebuiesă caute să rămână astfel, recunoscând că aceasta este contribuţiasa la o arhitectură de securitate trans-atlantică mai largă.

Acest lucru solicită „repolitizarea” NATO. Alianţa trebuie sădevină din nou un forum pentru un dialog deschis despre aspectelemajore în care urmează să se implice. Un dialog trans-atlanticsincer, de exemplu, despre modul în care trebuie abordatterorismul, este extrem de necesar exact datorită faptului căaliaţii au perspective diferite asupra modului în care trebuie săarate răspunsul în cazul acestei provocări comune. Cel maiprobabil, NATO va rămâne activ în unele locuri cum suntAfganistanul şi Kosovo şi va continua să ofere muşchiul militardincolo de susţinerea viitoarelor eforturi multilaterale deîntărire a păcii. Locul şi modul în care să fie angajat ar puteaconstitui aspecte controversate. De aceea, deciziile trebuie sărezulte în urma unui consens politic mai larg în cadrul Alianţeidecât cel existent în prezent. Iar alegerea locului în care Alianţava asigura coloana vertebrală militară pentru eforturileinternaţionale mai largi de construire a păcii trebuie să ţină contmai mult de procesele politice generale legate de viitorul political acestor situaţii. Din nou, acest lucru solicită un NATO maipolitic şi o cooperare sporită cu alte organizaţii, inclusivONU.

Provocarea căreia trebuie să-i facă faţă NATO nu este pur şisimplu aceea de a supravieţui – nimeni nu sugerează de fapt că artrebui să-şi înceteze existenţa – ci aceea de a rămâne un jucătorcheie şi un forum cheie chiar în domeniul în care s-a dovedit atâtde eficient. Dar NATO va putea rămâne eficient doar dacă aliaţiivor împărtăşi aceeaşi înţelegere politică privind rolul acestuia.Nu există vreun inamic comun care să înlocuiască ameninţarea pecare au constituit-o comunismul şi Uniunea Sovietică. „Terorismul”nu face acest lucru. În schimb, Alianţa din zilele noastre este oexpresie a relevanţei neîntrerupte a „Occidentului” pe scenasecurităţii internaţionale. Cu toate acestea, într-un forum politictrans-atlantic reînnoit, trebuie să ne aşteptăm să existe încontinuare dezacorduri. Provocarea nu este de a pretinde cădiferenţele nu există ci să le rezolvăm.

Al tău,

Espen

Dragă Espen,

Cu doar doi ani în urmă, în preajmarăzboiului din Irak, NATO se îndrepta spre o ciocnire. Un grup deţări, condus de Marea Britanie şi Statele Unite, acuzau celălaltgrup, condus de Franţa şi Germania, de trădarea angajamentului deapărare colectivă, care este piatra de temelie a Alianţei. Aceastăacuzaţie, după cum ne amintim, era legată de apărarea Turciei. Celde al doilea grup îl acuza pe primul de distrugerea bazelorsecurităţii colective pe care fusese creată aceeaşi Alianţă.Desigur, acest aspect viza de fapt dorinţa ţărilor din primul grupde a duce un război fără autorizarea Consiliului de Securitate alONU. În joc se aflau viabilitatea Alianţei şi viitorul relaţiilortrans-atlantice.

În mod cert, NATO a depăşit această criză. Până la Summit-ul de laIstanbul din iunie 2004, rănile fuseseră în mare parte vindecate.Totuşi, spre deosebire de cele mai multe dintre crizele anterioareale NATO, „afacerea Irak” nu a generat, cel puţin până în prezent,un nou început, aşa cum a fost, de exemplu, cazul RaportuluiHarmel, după retragerea Franţei din structurile militareintegrate. În schimb, se pare că Alianţa suferă în prezent deanemie. Simptomele sunt evidente. NATO se luptă pentru a-i convingepe aliaţi să-şi onoreze angajamentele asumate în privinţa forţeloratât în cazul ISAF, cât şi în cel al instruirii forţelor irakiene.Rolul Alianţei în cadrul iniţiativei Orientului Mijlociu extinsrămâne ceva cu prea puţin mai mult decât un simplu slogan. În fine,şi probabil mai serios, conform cuvintelor cancelarului GerhardSchröder, Alianţa nu mai este „principalul loc” unde membrii săi„discută şi îşi coordonează strategiile”.

Dacă nu se face nimic, anemia riscă să degenereze în ceva maigrav, care va conduce, în cele din urmă, la deces. Deoarece nimeninu doreşte ca Alianţa să se estompeze – şi cel mai puţin francezii,care sunt printre cei mai dedicaţi membri ai Alianţei atunci cândeste vorba de contribuţiile la Forţa de Răspuns a NATO sau numireaofiţerilor cu grad înalt în poziţii cheie ale structurii militare –trebuie făcut ceva.

Drept urmare, este politizarea, pe care tu şi alţii o sugerează,medicaţia corectă, întrucât un rol mai politic al NATO ar puteaaduce Alianţei o nouă infuzie de viaţă? Istoria NATO sugerează căacest lucru ar putea într-adevăr să ofere o cale de urmat înviitor. În momentele cheie din trecut, politizarea NATO a fostrăspunsul în cazul maladiilor persistente şi al crizelor acute. Înafara exerciţiului Harmel, putem aminti Raportul celor TreiOameni Înţelepţi, elaborat imediat după criza Canalului deSuez din 1956. În ambele cazuri, era vorba de a face NATO mai„politic” pentru a învinge alienarea legitimităţii şi a întăricoeziunea internă.

Mai recent, reînnoirea cu succes a NATO din anii 90 a plecat de laideea că, în absenţa ameninţării sovietice, Alianţa trebuie sădevină mai politică pentru a compensa declinul raţiunii salemilitare. În esenţă, deoarece nu mai era nevoie de NATO pentrupregătirea apărării Europei, acesta şi-a justificat în continuareexistenţa prin asumarea unui rol mai larg pentru securitateaeuropeană, contribuind la stabilitatea continentului în perioada dedupă încheierea războiului rece.

Rolul central în securitatea euro-atlanticăreclamat de Alianţă a fost asigurat numai atunci când NATO aintervenit în Bosnia-Herţegovina

Se părea că acest lucru va merge, iar pela mijlocul anilor 90, NATO, despre care mulţi considerau că vadispare lent după războiul rece, a înflorit din nou şi şi-a reluatpoziţia de piatră de temelie a securităţii europene. Totuşi,trebuie să privim mai atent ce posibilităţi a oferit aceastăneaşteptată renaştere. Până în toamna lui 1995, relevanţa „noilor”misiuni de securitate ale NATO şi, prin extensie, viitorul său ca oalianţă vibrantă au fost puse la îndoială, într-o mare măsură, pefondul divizărilor sale şi a inactivităţii în cazul războaielorcauzate de dezintegrarea Iugoslaviei. Într-adevăr, rolul central însecuritatea euro-atlantică reclamat de Alianţă a fost asiguratnumai atunci când NATO a intervenit în Bosnia-Herţegovina şi adislocat apoi Forţa de Implementare, pentru a superviza procesul depace din această ţară. În plus, această poziţie a fost întăritătrei ani mai târziu de intervenţia din Kosovo.

În esenţă, cred că viitorul Alianţei a fost asigurat numai atuncicând aliaţii au demonstrat vitalitatea continuă a acesteia ca uninstrument militar într-un anumit mediu strategic, în carea avut de a face cu situaţii, care nu fac obiectul articolului 5,în afara ariei tradiţionale de responsabilitate. În absenţa uneiastfel de demonstraţii, încercarea de a întineri NATO prin„politizarea” organizaţiei ar conduce pur şi simplu la crearea unuiclub de discuţii.

Problema actuală a NATO este că utilitatea sa sau cel puţin loculsău central, în special din punct de vedere militar, nu mai suntconsiderate o axiomă de către aliaţi. Există două explicaţii. Primanu este în nici un caz nouă. Statele Unite nu mai privesc NATOdrept instituţia preferată pentru desfăşurarea operaţiilormilitare, nici chiar a celor aflate sub comandă americană. Acestlucru a devenit evident după campania din Kosovo, care a fost oexperienţă nesatisfăcătoare pentru armata americană. Modul în careWashingtonul a evitat ofertele de sprijin ale aliaţilor pe timpulcampaniei din Afganistan din toamna lui 2001 confirmă că lucrurilestau într-adevăr aşa.

Al doilea factor îşi face apariţia lent şi este în mare măsurăconsecinţa primului. Europenii sunt din ce în ce mai reticenţi săangajeze forţe în cadrul dominat de americani, în care StateleUnite angajează cu greu forţe proprii, aşa cum o demonstreazăISAF-ul din Afganistan. De aici rezultă dorinţa lor de a întăriUniunea Europeană ca primă opţiune potenţială pentru desfăşurareaoperaţiilor şi de a prelua conducerea în fosta Republică Iugoslavăa Macedoniei* şi Bosnia-Herţegovina, precum şi, mai curând sau maitârziu, în Kosovo.

Dacă actualele tendinţe continuă, NATO riscă să-şi piardăconţinutul, deoarece nu mai corespunde structurii relaţiilortrans-atlantice în curs de formare, care sunt rezultatul detaşăriiAmericii de Europa şi al noii îndrăzneli politico-strategice aEuropei. Desigur, acest lucru ar fi total eronat. NATO este încănecesar, chiar şi numai pentru că americanii şi europenii au nevoieunii de ceilalţi din punct de vedere militar. Europenii au nevoieîn continuare de protecţia americană, deşi mai puţin ca înainte, şiau nevoie, în mod cert, de sprijinul SUA pentru desfăşurarea unoroperaţii militare dificile, cum este cea din Bosnia-Herţegovina, pebaza aranjamentelor de tip „Berlin plus”. SUA au nevoie demilitarii europeni în operaţiile de menţinere a păcii în care nudoresc să angajeze forţe, ca în cazul ISAF.

În opinia mea, concluzia este simplă. Deşi NATO în actuala saconfiguraţie nu va mai fi probabil un cadru atractiv pentru nici oentitate, există foarte mult loc şi nevoie pentru transformarea saîn ceea ce ne este necesar, şi anume un instrument pentrumenţinerea şi promovarea legăturii militare între Uniunea Europeanăşi Statele Unite. Sunt conştient că acest lucru necesită o părăsiretotală a vechiului mod de gândire al Alianţei. Dar sunt convins cădacă nu ne vom gândi în mod serios la căile de reconciliere a NATOcu noua realitate a relaţiilor UE-SUA, Alianţa va dispărea lent,producând un rău ireparabil pentru comunitatea trans-atlanticăîntr-un sens mai larg. Politizarea NATO nu este de fapt adevărataproblemă şi valorează cu prea puţin mai mult decât simplu slogan,dacă nu vom reuşi să abordăm aspectele fundamentale, făcând astfeldin Alianţă din nou principalul loc pentru realizarea coordonăriiîntre America şi Europa. În schimb, acest lucru înseamnă săasigurăm funcţionalitatea legăturii UE-SUA, în special din punct devedere militar.

Al tău,

Frédéric

Dragă Frédéric,

Analizele noastre privind istoria recentă şisituaţia curentă coincid în mare măsură. Amândoi considerăm căAlianţa trebuie să fie reconciliată cu noua realitate a relaţiilorUE-SUA. De asemenea, suntem de acord că NATO trebuie să continue săprivească legătura militară între Europa şi Statele Unite dreptpiatra de temelie a raţiunii sale de a fi. La urma urmelor, oalianţă militară fără o misiune militată este greu demenţinut.

Dar nu suntem de acord asupra concluziei: dacă „repolitizarea”este sau nu calea de urmat în viitor. Se pare că tu crezi căaceasta este doar puţin mai mult decât un slogan fără acoperire şică de fapt avem nevoie de „coordonarea strategică între America şiEuropa” şi „un instrument pentru menţinerea şi promovarea legăturiimilitare între Uniunea Europeană şi Statele Unite”.

Ceea ce vreau să spun este că nu cred că o legătură „pur” militarăpoate fi menţinută, în timp, în absenţa unei susţineri politiceputernice şi că această susţinere politică nu vine de la sine.Trebuie să ne amintim că, pe întreaga durată a războiului rece,coeziunea politică trans-atlantică a avut o importanţă crucială,deşi a fost deseori implicită. Atât aliaţii din Europa Occidentală,cât şi cei din America de Nord au convenit asupra descurajăriiameninţării sovietice şi au convenit că angajamentul american înEuropa avea un efect stabilizator, cu mult în afara existenţei uneiameninţări comune. Într-adevăr, succesul proiectului de integrareeuropeană care a condus la apariţia Uniunii Europene ar trebuiprivit în această lumină. Parteneriatul trans-atlantic desecuritate a contribuit la crearea condiţiilor pentru o integrareeconomică funcţională în Europa, deoarece unele dintre cele maicomplicate probleme puteau fi discutate în altă parte. NATO puteasă se concentreze asupra rolului său militar, întrucât coeziuneapolitică existase încă de la început, menţinută de o ameninţarecomună continuă. Ceea ce este implicit şi comun acceptat devineatât de evident încât nu mai este nevoie să o repetăm. Totuşi, înprimul rând, NATO nu ar mai fi existat fără acest sentiment al unuiscop comun. Şi chiar când, în timpul războiului rece, a apărutvreun dezacord privind opţiunile strategice, coeziunea politicăgenerală a fost menţinută datorită percepţiei unei ameninţăricomune şi a unui scop comun.

NATO trebuie să-şi perfecţioneze mecanismulpolitico-militar astfel încât atât aliaţii, cât şi partenerii să îlperceapă drept relevant în privinţa provocărilor nouluisecol

Astăzi, am depăşit nu numai stadiulrăzboiului rece, ci şi pe cel al perioadei de tranziţie care aurmat. Ceea ce a devenit mai mult decât clar în ultimii ani estecă, coeziunea politică între Europa şi Statele Unite nu poate ficonsiderată o axiomă şi că, numai nostalgia nu va menţine Alianţa.Dacă NATO va fi să supravieţuiască – ceea ce eu cred şi sper că vaface – atunci acesta va trebui să fie răspunsul la ameninţărileactuale şi nu la cele din trecut.

Conform cuvintelor lui Karl von Clausewitz, orice întrebuinţare aputerii militare rămâne „ continuarea politicii cu alte mijloace”.Acest lucru este în special adevărat atunci când este vorba deintervenţia în conflicte care nu constituie ameninţări existenţialepentru noi, ci mai curând o investiţie pe termen lung într-o ordinemai stabilă. Acţiunea comună - precum este în prezent cea dinAfganistan – trebuie să se bazeze pe acordul politic asupra a ceeace încercăm să realizăm şi asupra locului unde aceasta corespundeîn tabloul general. Aici, NATO are multe de oferit. În afaraconvenirii asupra angajării trupelor, acesta posedă un sistemdezvoltat de directive politice pentru efortul militar şireprezintă un forum care permite reconcilierea opiniilor divergenteşi construirea consensului.

În următorii ani, NATO trebuie să demonstreze că este mai multdecât o „coaliţie benevolă”. Coaliţiile pot fi atractive pentruliderul coaliţiei, cel puţin atâta vreme cât cineva continuă să sealăture acestora. Dar, aşa cum Statele Unite au început săînţeleagă în Irak, coaliţiile nu se pot baza pe angajarea trupelorpe termen lung. Acestea se alătură şi apoi pleacă, în funcţie decircumstanţele politice. Pentru partenerii minori, coaliţiile suntproblematice, deoarece în general le lipseşte un cadru politic„echilibrat”, ceea ce face ca singurul mod de a-şi exprimadezacordul să fie acela al retragerii din coaliţie. Cadrelemultinaţionale sunt mai atractive pe termen lung, în special pentruţările mici. Prin structura sa politică şi existenţa unui secretargeneral şi a unui secretariat civil, NATO poate contribui lagândirea şi direcţia politică şi poate oferi o cale prin carecontribuţia militară să fie conectată politic la efortul mai largpe care încearcă să-l sprijine.

Dar acest lucru nu vine de la sine. NATO trebuie să îşiperfecţioneze mecanismul politico-militar astfel încât atâtaliaţii, cât şi partenerii să îl perceapă drept relevant înprivinţa provocărilor unui nou secol. Numai atunci Alianţa vacombina capabilităţile militare pregătite pentru a fi puse ladispoziţie cu o abilitate sporită de a crea consensulpolitic.

Al tău,

Espen

Dragă Espen,

Sunt de acord că foarte necesara legăturămilitară între Europa şi Statele Unite, pe care ar trebui să oasigure un NATO reînnoit, nu va putea fi susţinută fără „un sprijinpolitic puternic”. Dar atunci întrebarea care se pune este ce cadruinstituţional este cel mai potrivit pentru a promova un astfel deconsens. Pe întreaga durată a războiului rece, NATO a fost,indiscutabil, cel mai apreciat forum instituţional, datorităexistenţei unei ameninţări comune evidente. Cu alte cuvinte,poziţia politică centrală a NATO a fost determinată de valoarea samilitară absolută.

Astăzi situaţia s-a schimbat. Deşi nu putem şi nu trebuie săexcludem complet scenariile în care vom fi nevoiţi să luptămîmpreună împotriva unui inamic extern reprezentând o ameninţareexistenţială, aceasta nu mai poate fi principala raţiune aexistenţei NATO. Cu alte cuvinte, războiul împotriva terorii, nupoate fi echivalent cu războiul rece. Acesta nu poate oferi prin elînsuşi liantul care să menţină unitatea alianţei occidentale,deoarece americanii şi europenii nu sunt în mod necesar de acord înceea ce priveşte natura pericolului şi căile şi mijloacele pentruabordarea acestuia. Într-adevăr, ei sunt deseori în dezacord.Acesta este de fapt motivul crizei care a început în 2001.

Politizarea va valora prea puţin mai multdecât un simplu slogan, dacă nu vom reuşi să abordăm aspectelefundamentale

Desigur că, cei mai mulţi dintre aliaţivor continua să privească operaţiile de menţinere a păcii, precumISAF-ul din Afganistan, drept o manifestare corectă a roluluimilitar pe care NATO va trebui să îl joace în viitorul apropiat.Drept urmare, întărirea dimensiunii politice a unor astfel deoperaţii are sens. Dar mă îndoiesc foarte mult că un rol rezidualal NATO în menţinerea păcii, fie şi unul politizat, poate reînnoirelaţia trans-atlantică.

Cred că, pentru a recrea fundamentul politic al Alianţei, artrebui să abordăm două provocări mult mai dificile. În primul rând,ar trebui să încercăm să ajungem la un acord privind condiţiile deutilizare a forţei în alte situaţii decât cele care decurg dindreptul la auto-apărare. În privinţa legitimităţii – saulegalităţii – acţiunii militare preventive din Irak, care a generatdivizarea Alianţei, nu a existat un acord.

În al doilea rând, ar trebui să încercăm să realizăm o înţelegerecomună privind căile şi mijloacele pentru extinderea democraţiei şia primatului legii. Deşi suntem de acord în privinţa acestuiobiectiv, nu împărtăşim aceeaşi viziune asupra modului în care săîl îndeplinim. Deoarece aceasta va rămâne probabil o preocuparemajoră deopotrivă pentru americani şi europeni, după cum odemonstrează evenimentele recente din Orientul Mijlociu, avem onevoie urgentă să ajungem la un acord în această privinţă, dacădorim cu adevărat refacerea sentimentului unui scop comun lanivelul Alianţei, aşa cum tu argumentezi corect.

Nu vom reuşi să realizăm acest lucru prin declaraţii sau prin„politizarea” vechiului NATO. Îl putem face doar printr-un dialogserios şi profund între America şi Europa. Deoarece emergenţa uneiUniuni Europene coerente este o realitate care nu mai poate fiignorată, în esenţă putem spune că reînnoirea Alianţei presupune nunumai adaptarea aparatului militar al NATO la această nouăsituaţie, ci şi crearea unei legături strategice directe între celedouă mari entităţi. Numai prin reconcilierea aspectelor practiceale relaţiilor trans-atlantice cu schimbarea structurală produsă înrelaţiile între America şi Europa vom putea să refacem sentimentulunui scop comun, care să permită menţinerea Alianţei.

Al tău,

Frédéric

Dragă Frédéric,

Am susţinut încă de la început că NATO nuare altă opţiune decât să se adapteze la peisajul politic european,care se schimbă rapid. În centrul acestei schimbări se aflăemergenţa Uniunii Europene ca un actor internaţional din ce în cemai coerent. Ca o putere „civilă” deja înfiinţată, aceastasemnalează acum existenţa anumitor capacităţi militare şi degestionare a crizelor, iar Strategia Europeană deSecuritate oferă un răspuns european propriu la StrategiaNaţională de Securitate a Statelor Unite. Aceşti doi actori –Uniunea Europeană şi Statele Unite – vor oferi principalele blocuria ceea ce am putea numi în continuare „Occident”.

Repolitizarea NATO se referă mai mult ladezbaterea strategică despre noile ameninţări, care are loc încadrul Alianţei însăşi

Ceea ce vreau să spun este că, prin NATO,avem deja o organizaţie care asigură un cadru politico-militarpentru acest parteneriat trans-atlantic reformat, şi că Alianţaoferă, în acelaşi timp, o alternativă la „coaliţiile benevole”alcătuite ad hoc. Dacă NATO s-ar fi concentrat exclusivasupra structurilor sale militare, statutul său s-ar fi degradatrapid într-unul de simplă organizaţie standard. În opinia mea,repolitizarea NATO se referă mai mult la dezbaterile strategicecare au loc în cadrul NATO despre noile ameninţări şi rolul pe careAlianţa îl poate juca în misiunile de întărire a păcii şi deconstruire a păcii. Aş dori ca statele membre să ia aceastăcaracteristică a organizaţiei mult mai în serios decât au făcut-oîn trecutul apropiat.

Al tău,

Espen

Dragă Espen,

Părerile noastre nu diferă mult, ceea ceîmi dă speranţe în privinţa viitorului Alianţei. La urma urmelor,ţările noastre au avut în mod tradiţional perspective divergenteasupra acestei probleme. După cum ştii, începând din perioadageneralului de Gaulle, francezii au fost întotdeauna mândri să facăo distincţie între Alianţa propriu-zisă – a cărei existenţă nu afost niciodată pusă sub semnul întrebării în politica franceză – şistructura NATO – despre care francezii au considerat că trebuieîmbunătăţită. În perioada războiului rece, această distincţie afost greu de înţeles, ca să nu mai spunem acceptată, de către alţialiaţi. Totuşi, mi se pare că acesta nu mai este cazul în prezentşi că distincţia are acum şi mai mult sens.

Este important să restructurăm Alianţapentru a transforma NATO în ceea ce ar trebui să fie în modesenţial o organizaţie bilateralăeuro-americană

Astăzi, este mai important decât oricândsă construim o relaţie trans-atlantică robustă şi sustenabilă,chiar dacă nu există alt motiv decât că aceasta nu mai reprezintă oaxiomă. În acelaşi timp, este important să restructurăm Alianţapentru a transforma NATO în ceea ce ar trebui să fie în modesenţial o organizaţie bilaterală euro-americană. Aceasta estecalea pentru păstrarea relevanţei militare a NATO şi pentru apăstra astfel legătura politico-strategică pe termen lung întreEuropa şi Statele Unite, în cadrul Alianţei trans-atlantice.

Al tău,

Frédéric

* Turcia recunoaşte Republica Macedonia conform numelui constituţional al acesteia