Menţinerea relevanţei

Navigaţia a fost uşoară. Tot ce avusesem defăcut era să urmăresc zidul mare din stânga mea şi să zbor încontinuare spre sud. Pasagerul meu era de la Serviciul Britanic deFrontieră şi ştia fiecare centimetru de zid. Misiunea mea era să îltransport de-a lungul sectorului nostru, pentru a putea verificaapariţia oricărui semn neobişnuit de activitate pe partea cealaltă.Dar acesta nu era un zid obişnuit, ci Graniţa Germană Internă înmartie 1983, iar fiecare manevră pe care o făceam cu elicopterulmeu Gazelle al Armatei Britanice era urmărită îndeaproape, de pecealaltă parte a graniţei, de un elicopter sovietic Hind.

Am zburat în următorii şase ani elicoptere anti-tanc în RepublicaFederală Germană. Fiecare dimineaţă începea cu aceeaşi rutină: oprognoză meteo a regiunii şi apoi o informare detaliată asupraechipamentelor militare ale Tratatului de la Varşovia şi NATO,pentru a le putea distinge pe câmpul de luptă, atunci când lansamrachetele anti-tanc.

După misiunea din Germania şi antrenamentul de stat major dinMarea Britanie, am fost repartizat la SHAPE în 1990. Colegii meiglumeau spunând că priceperea mea la golf se va îmbunătăţi,întrucât acronimul SHAPE însemna „sărbători superbe pe baniipublici” (Superb Holidays At Public Expense, în textul original înlimba engleză). Aceasta era imaginea care fusese generată de ceipeste 40 de ani de război rece, caracterul static alcomandamentului NATO, opţiunile militare pre-planificate şiresponsabilităţile rigide. Planurile pentru înfrângerea maselor devehicule blindate ale Uniunii Sovietice pe câmpiile din nordulGermaniei solicitau prea puţin să fie actualizate, astfel încât,predecesorii mei, atunci când nu se bucurau de sărbători superbe,reuşeau să-şi reducă handicapul în materie de golf.

Totuşi, am ajuns la SHAPE la numai un an de la colapsul bloculuisovietic şi la scurt timp după Declaraţia de la Londra privindo Alianţă Nord Atlantică Transformată. Curând, a devenit clarcă NATO nu mai era aceeaşi organizaţie care fusese pe vremea cândzburam în patrulele aeriene. Transformarea NATO începusedeja.

Dar ce înseamnă transformare? Este evident că acest termen aresemnificaţii diferite pentru fiecare dintre noi şi nu am putut găsio definiţie comun acceptată a acestuia la nivelul Alianţei. Aşsugera că scopul transformării este acela de a menţine Alianţarelevantă pentru mediul de securitate şi capabilă să îşiîndeplinească în mod eficient rolurile pe care doreşte să şi leasume.

Schimbările iniţiate de Declaraţia de la Londra din 1990au corespuns sfârşitului războiului rece. Acestea pot fi pe scurtdefinite drept o trecere de la o abordare defensivă şi reactivă asecurităţii la una mai proactivă şi axată pe extinderea securităţiişi stabilităţii. În timp ce angajamentul pentru asigurareasecurităţii colective înscris în Tratatul de la Washington acontinuat şi va continua să existe pentru a întări Alianţa şi a uniEuropa şi America de Nord, transformarea NATO din ultimul deceniual secolului XX a fost evidenţiată în modul cel mai clar departeneriate şi gestionarea crizelor.

În anii 90 am participat la gestionarea crizelor. În prima parte adeceniului petrecut la SHAPE, am fost implicat în prima dislocareoperaţională a NATO, atunci când a fost acordat sprijin Turciei petimpul războiului din Golf. M-am ocupat de asemenea de asistenţaacordată de NATO transporturilor aeriene de ajutoare umanitarepentru fosta Uniune Sovietică. Şi am fost şi mai activ atunci cândNATO a început să fie din ce în ce mai implicat în Balcani, iniţialprin sprijinirea monitorizării de către ONU a armamentului greu,apoi prin monitorizarea zonelor de interdicţie a zborurilor şi,ulterior, prin operaţiile navele în sprijinul impuneriisancţiunilor ONU.

În cea de a doua parte a deceniului, am fost repartizat în funcţiimilitare la nivel naţional şi am comandat un regiment deelicoptere. Aceste lucruri au implicat o activitate continuă,rezultată din rolul NATO în gestionarea crizelor: dislocărioperaţionale în Bosnia-Herţegovina şi intervenţia din Kosovo.

La începutul acestui deceniu, am intrat în structura PersonaluluiMilitar Internaţional de la sediul central al NATO. Acolo am fostmartor la următorul stadiu al transformării NATO, atunci cândAlianţa a luat în 2002 decizia de a renunţa la limitarea geograficăa spaţiului euro-atlantic. Dar am fost surprins de faptul că mulţivorbeau atunci şi continuă să vorbească şi acum despre Praga cadespre Summit-ul Transformării. În opinia mea, Londra fixase dejacursul, iar Praga a adăugat doar încă o mână pe cârmă.

Ameninţarea terorismului şi pericolele reprezentate deproliferarea armelor de distrugere în masă demonstrează căsecuritatea aliaţilor a devenit din ce în ce mai dependentă deevenimentele care se produc în afara teritoriului lor naţional.Alianţa a recunoscut acest fapt la Praga şi a continuat să seadapteze în mod corespunzător. O parte a acestei adaptări oconstituie înţelegerea faptului că, în faţa acestor noi ameninţări,este necesară cea mai largă cooperare, nu numai cu alte state, cişi cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale, din moment cePraga a solicitat „noi membri” şi „noi relaţii”.

Dar aceste domenii de transformare nu erau iniţiative complet noi,ci continuau de fapt schimbările făcute anterior. La Londra în1990, NATO era o alianţă formată din 16 state, iar înainte dePraga, numărul acestora crescuse deja la 19. În 1990, NATO iniţiaseo politică de parteneriat comprehensivă, întinzând o mânăprietenească estului. Aceasta a fost întinsă şi spre sud, spreţările din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, în 1994 (iar anultrecut la Istanbul a fost întinsă şi către statele din regiuneaGolfului ). În plus, la Praga, NATO deţinea deja un loc în reţeauaorganizaţiilor internaţionale, cooperând din ce în ce mai mult cuUniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare înEuropa şi Naţiunile Unite.

„Noile capabilităţi” reprezintă o poveste similară. Decizia de laPraga de a crea Forţa de Răspuns a NATO a fost un pas logic alcontinuării îndemnului de la Londra privind realizarea unor forţemultinaţionale foarte mobile şi versatile, ceea ce condusese laînfiinţarea Comandamentului din Europa pentru Corpurile de ReacţieRapidă (AARC). Schimbările structurii de comandă a NATO anunţate laPraga au urmat unei decizii anterioare din anii 90, referitoare lareducerea numărului de comandamente principale ale NATO de la treila două, prin eliminarea Comandamentului Aliat al Canalului.Angajamentele privind Capabilităţile de la Praga s-au axat pecapabilităţile necesare pentru apărarea împotriva terorismului şiau oferit un impuls sporit pentru achiziţionarea unui echipamentmai bun, care fusese deja generat de Iniţiativa privindCapabilităţile de Apărare de la Summit-ul de la Washington în 1999(atunci au aderat trei noi membri şi a fost adoptată noua ConcepţieStrategică a NATO).

Privind retrospectiv, atât Londra, cât şi Praga pot fi consideratedrept reacţii la schimbările care s-au produs în jurul NATO. Întimp ce Londra a fost un răspunsul la sfârşitul războiului rece,Praga a fost răspunsul la atacurile teroriste împotriva StatelorUnite din 11 septembrie. Deci Praga nu a fost Summit-ulTransformării, ci a permis Alianţei să continue drumul pe care s-aangajat la Londra – asigurând relevanţa continuă a NATO prinasumarea unor roluri noi şi realizarea capabilităţilor necesarepentru a le îndeplini în mod real.

Totuşi, trebuie să recunoaştem că până şi accesul la cantităţinelimitate din cel mai avansat echipament militar nu va însemnanimic dacă aliaţii nu pot conveni când şi cum să îl folosească.Evenimentele recente au arătat că există de asemenea schimbări încadrul NATO care solicită acum o atenţie „transformaţională”. Întimp ce ameninţările anterioare i-au unit pe aliaţi, ameninţărileactuale au potenţialul de a-i dezbina, aşa cum a demonstrat-o crizadin Irak din 2003. De aceea, este esenţial ca rolul şicapabilităţile NATO să fie întărite de o viziune comună, oînţelegere comună şi un scop comun. Acesta este motivul pentru caresecretarul general a susţinut recent promovarea dialogului politicîn cadrul NATO, iar în Declaraţia de la Londra din 1990, aliaţiişi-au declarat intenţia de a spori componenta politică aAlianţei.

În concluzie, cred că Declaraţia de la Londra areprezentat geneza transformării continue a NATO şi că Praga amenţinut acest proces pe direcţia cea bună. Activitatea pe care amdepus-o de-a lungul anilor m-a obligat să am de a face cuconsecinţele multora dintre iniţiativele de transformare aleacestor summit-uri. Totuşi, consider că toate aceste iniţiative vorfi inutile dacă NATO nu se transformă astfel încât să promoveze undialog politic sporit. O poziţie comună nu va fi realizată lanivelul aliaţilor dacă aceştia nu vor aborda în mod curajosaspectele politice şi de securitate controversate. În mediul desecuritate actual, aceste aspecte trebuie să fie discutate. Şitrebuie să fie discutate încă de la început şi în profunzime. Dacăaliaţii nu sunt pregătiţi să se confrunte cu provocările dezbateriiacestor probleme în cadrul NATO, atunci Alianţa îşi va pierderelevanţa şi va fi necesară găsirea unui forum alternativ. Suntconvins că NATO este forumul ideal pentru aceste dezbateri, darsunt de asemenea convins că îl vom pierde dacă nu îl vomfolosi.

PS Şi eu m-am transformat. Anul trecut am înlocuit uniformamilitară verde cu un costum civil gri, iar cea mai periculoasă armăpe care am voie să o mânuiesc acum este un creion ascuţit. Rămâneca alţii să judece dacă am reuşit să rămân relevant şicapabil.

Jonathan Parish este ofiţer superior îndomeniul planificării în Secţia de Planificare Politică şiSpeechwriting a Departamentului pentru Afaceri Politice şi Politicade Securitate al NATO.